Notte in lu mulinu
Che in tutti suoi pensier piange e s’attrista.
Dante, Inferno
A l’amicu pueta Antone Bonifacio.
« - Cum'ellu soffia u ventu in lu tragone !
L’acqua chi casca annant'â sciappa mughje.
U me' mulinu pare una prighjone.
L'anima spavintata da qui fughje.
Eju scunsulatu mi ne sto stasera
Solu in lu timpurale scatinatu
Biata Santa Maria, a me' prighera.
A Te chi bona sè par ogni natu !
Tu sai che becchju so', e la me' fronte
Porta li solchi d’una vita dura.
Ma simile a la punta d'un gran monte
L'anima meja sempre ristô pura.
S’avissi da cuntà li mesi e l’anni
Chi u Celu m’ha cuncessù di campà,
Cume sullevu a tutti i me' malanni
Solu u travagliu pudaria cità.
In lu mulinu cume me in ruvina
Quant’è n'aghju scarcatu sacchi e zani !
E quand’ella vulava la farina,
Aghjune fattu, ohimé, prugetti e piani !
Un lume stava accesu in la me' vita.
Sole e forza mi dava. Oramai,
Spent’è la luce e la gioja è finita,
E i me' cumpagni avà so’ li me' guai.
U me' figliolu è mortu, e le campane
Sunatu hanu a mortoriu lu me' dolu.
Biata Santa Maria, so’ tre simane.
Ch’eju piengu notte e ghjomu e chi so’ solu.
E di ch'un possu mancu, a u campusantu,
Lagnammi, ind’ellu dorme, a bassa voce.
Un vegu par racoglie lu me' piantu,
Ne tarra rumigata e mica croce.
Avemu tutti, a u campu di u riposu,
Un cantu chi di fossa sirbarà ;
Ma annant’â soja, di maghju luminosu.
U fior di mucchju mai un cascarà.
Cum'ellu deve soffre u me' figlliolu,
Suppillitu culà duv'ellu è mortu.
Fangu e neve so' forse u so' linzolu.
Biata Santa Maria, dammi cunfortu !
Fa ch'elIa cessi l’acqua, u freddu, e fa
Ch'e' un senti più lu ventu in li castagni.
Mi si scioppa lu core di pinsà
Chi la timpesta è piena d'i so' lagni.
M'ha dettu, u merru, u nome di a furesta
Duve una palla li tagliô la vita.
Ma un mi ricordu più ; solu mi resta
ln capu e in core un’angoscia infinita.
Partî cume tant’altri u dui aostu,
Dopu la messa detta di bon’ora.
L’aria pura era dolce cume u mostu,
E lu paese sanu stava fora.
Quand’ellu junse qui, u me' bel gigliu
Guardô, senza parlà, li nostri guai.
Una lagrima vidi a lu so' cigliu.
E strintu in le me braccie lu pigliai.
« Mamma prega par me in Paradisu,
Curaggiu, disse, o bà. Lasciami andà.
Ti tengu caru e mi ne vo dicisu.
Dammi un basgiu dinô ; addiu, o bà. »
E po' s’alluntanô, marchjendu pianu.
U fogu si lagnava a mezza ziglia.
E si n’andô par sempre ind’elle vanu
E cose chi u Signore ci ripiglia. - »