Lingua Corsa
A Paulu Arrighi
A chi ghjova di scrive in lingua côrsa ?
Chi pudarîa capilla un la sa leghje.
A centu si tu vanti la so' forza,
Par statti à sente unu s'arreghje.
Ma si tu dici dopu ch’ella è dolce
Cume un calà di sole in la furesta,
O cume un cantu tristu à bassa voce,
Allora in giru a te piu nimu resta.
Di parlà côrsu ormai s'è persu l'usu.
So' dighjà morte tante cose care !
E, duva andati so' la rocca e u fusu
Si n'andarà la lingua à ciô chi pare.
Una razza, chi voli, è cume un sassu :
Di quandu in quandu un pezzu si ne va,
E, ghjunta l'ora poi, senza fracassu,
A capu inghjô si mette à vultulà.
E noi semu in falata in ogni cosa.
Nati in li monti stemu in la pianura.
Megliu ca in altu in bassu si riposa.
Pocu importa si l'aria è menu pura.
So' stati dicapati i nostri pini,
Torti li fiumi e zappunati li monti ;
Ma peghju avemu vistu quandu i spini
Si so' calati inseme cu li fronti.
Usi spariti e tradizione morte
So' stati, senza pientu, suppilliti,
E sarrate par sempre so' le porte
Di le tombe in le quale stanu uniti.
A croce di ste tombe è rughjinosa,
E, a sera, à l'apparî di a prima stella,
Annant'â u tettu rottu urla, stizzosa,
A bianca e maladetta malacella.
E tu chi spessu, à u chjar di luna, vai
Solu a pusà vicinu a u campusantu,
In le notte d'istate hai intesu mai
Sorte d'â tarra un prulungatu piantu ?
Empie le valle, e vigne e i campi intornu,
Si sparghje pa le coste, incroscia u fiore
Di lagrime chi so', ad altu jornu,
Perle d'arghjentu à u luce di u sole.
I nostri antichi pace eterna un n’hanu.
A tarra chi li copre un n’è più quella
Chi dava prima frutti, e aqua e granu
A la razza chi more e chi fu bella.
PETRU LECA.