A l’amicu Michele Susini.
Eramu junti à l’alba stanchi morti
A le capanne basse di i pastori.
Ghjagari pinnacciuti, arditi e forti
Ci salutonu cun abbaghji. Tori,
Vacche, ghjuvenchi, manzi tondi e grassi,
Muli corsi, sumeri e cavalline
Crosci d’acquata, ritti sottu à i frassi,
E tocchi da le luce matutine
Ci guardonu passà per mezzu pratu.
L’erba era fresca e molle era la terra.
Un n'anciava in di l’aria mancu un fiatu.
E tuttu, da lu pratu à l’alta serra
ln quella matinata di dulcezza
Era carcu di calma e di billezza.
Nuvuli bianchi annantu e cime stesi,
Di rossu, in certi punti, eranu tinti.
E dighjà si sintia chi i raggi accessi
Di u sole piatti appetu à i monti cinti
D’arburi chi la piola un tuccô mai,
Cu ciô chi l’ombra sfrisgia, stringhje e piglia :
Eterne petre, pini antichi e faj,
Stavanu pronti à fà la maraviglia :
Veste di fogu e punte di a muntagna,
E copre d’oru l’ale di l’altagna.
-« Pace e salute à voi, disse un pastore
lsciutu fora à l’abbaghjà di i cani,
Chi lu Signore vi mantenga sani - »
Po' messe in la so' voce tantu amore,
Quand’ellu, di firmacci, ci prigô,
Chi nisunu di noi pobbe dî nô.
Cum’ell’era pulita la capanna,
E intondu â ziglia tante belle facce !
Una donna facia la ninni-nanna
A la zitella strinta in le so' bracce.
C'un bastone di scopa lisciu e finu,
Un’altra, chi di a prima era figliola,
Rumigava lu latte picurinu
Chi cuminciava à bolle in la paghjola.
Un vecchju barbi-biancu e capi-mondu
Manghjava una cuppetta di culostra.
Pisô la fronte e disse : - « A gioja è nostra.
Onore face à me tuttu stu mondu.
Pusate, parchi sete in casa vostra.
Date di manu, o donne, a li stuvigli,
E fate frighje un fegatu d’agnellu.
Chi Ghjuvanni si sparti e ch’ellu pigli,
ln la grotta, vicinu à le farine,
L’acquavita e lu vinu muscatellu ;
E per beje appruntate le ramine.
Pusate ; eccu li ceppi, eccu la panca.
E si lu fume vi pizicca l’occhj,
Scuserete, ma qui lu spaziu manca,
E po' brusgemu ceppe e mica rocchj. - »
Ci messemu à pusà chi a voglia c’era.
U latte sciumïava in la paghjola.
A donna, c'una voce di prighera,
Pianamente annannava la figliola.
E Creste, l’elpe e tutti i monti intornu,
Quandi in capanna stavamu acciucciati,
Eranu divintati ad altu jornu,
Cu li pini e li faj sparrucciati,
Sottu à li basgi ardenti di la luce[1],
Un quadru ch’un pittore un po' pruduce.
C'una cazzola piena colma, u sole
Scialbatu avia le petre, e in certi punti,
Cum’ell’è dettu in di l’antiche fole,
Parianu li sassi di sangue unti.
E chi vita, o figlioli ! A capu insù
Pigliavanu le pecure e le sgiotte,
E mandavanu beli tanti e più
Chi n’aviamu noi l’arecchje rotte.
Tintendule di rama e campanelle
Sunavanu in le sciappe e pe lu pratu.
Siccavanu a lu sole le pannelle...
Un zitellu majô, scalzu e stracquatu
ln tarra, à corpu inghjô, solu e cuntente,
Cantava una canzona alegramente.
Di tantu in tantu, smossa da una sgiotta,
A li salti una Petra ne falava
A via di lu pratu, e, mezza rotta,
Ghjunta in lu fondu, quand’ella piantava,
Da lu viaghju strapazzata e fiacca,
Facia un colpu stranu, cume quellu
Ch’ella face una mela troppu macca
Caschendu di sittembre sottu à u melu.
Un pastore allittava furïosu,
A colpi di madonne e di brioni
Un ghjagaracciu rossu chi, laziosu,
[1] Variante de L’Aloès : « a lu basgiu ardente »
Frajava li purcelli in li riponi.
Un ghjallu codi-mozzu chi ruspava
ln lu suvu ammansatu à u pe' d'un muru.
lntuppava li vermi e po' li dava,
Cu lu so biccu cortu, forte e duru,
E sbattulendu l’ala, fieru e bellu,
A le jalline in posta intondu ad ellu.
Girava sopra à noi un falcu, in caccia
A li culombi abbezzi tutte e mane
A calassi per bande indi l’erbaccia,
A pochi passi da le tre funtane,
Duva le donne à piglià l’acqua vanu,
Cu lu fiascu à l’armone e a zucca in manu.
E sempre, in la capanna bassa e stretta,
U latte sciumïava in la paghjola.
Una mamma da u celu binadetta,
Pianamente annannava la figliola.