Fola
- O Missià, cuntateci una fola…
Eramu quattru intond’à ziglia, dui masci e due femine acciucciati annant' una panca, frusta ma pulita, e chi si scaldavanu e manu, à un focu di legne liccine e d’aliva.
Fora, un c’era più nimu. Un ventu indiavulatu avia fattu fughje chjughi e majò in casa. C’era forse sempre qualchi donna à la funtana ad empie gerre e tinelle d’acqua fresca, parchi s’abbicinava l’ora di a cena. A suppa bullia in la pignata. L’Ave Maria stava par sunà. L’omi, dopu una jurnata di travagliu, s’attardavanu in caffè, à ghjucà à carte o à parlà pulitica. Un si sintia una voce in lu stradone. Eranu sarrate porte e finestre. Appena s’ellu s’induvinava attraversu à i vetri, a castagneta e i monti carchi di lecce. Cintunaie di stelle in celu, un celu liccatu in lu quale si scuprianu, malgradu l’abbicinà di a notte, in quà e là pizzatelli turchini ind’ell’eranu e stelle menu luccicante. E fiamme di u focu si turciànu ingiru à un trappede affumaticatu. In la tarra battuta di a ziglia, cripature torte cume radiche di filetta. A pocu à pocu, a luce chi vinia da fora, un n’avia mancu più a forza di trapanà i vetri. S’aspittava, par accende a lumera, ch’ellu fessi bughju in la cucinella.
- O missià, cuntateci una fola, cherse Francesca, a più chjuga d’i quattru.
Ziù Petru fece neciu d’un sente. Pigliò un carbone accesu cù e dite, u fece saltà in manu e lampatulu in la pipa piena d’arba si messe à fumà. Allora sunò l’Ave Maria. U vecchju e i zitelli si fecenu u segnu di a croce : sin’à l’ultimu picchju di a campana nimu più anciò. Avà era notte. E a mamma, chi bene ch’ella facìa à la funtana chi stava tantu à vultà ! U babbu, si sappia ind’ell’era : à u caffè. Era u so' solu piacè à stu povar’omu. A mane s’arrizzava à l’albore par dà a paglia à i boi, e, tutta a santissima jurnata lavurava quand’ell’un piuvia. Allora, cum’ella dicia a mugliere, a sera u si pudià piglià un pocu di bel tempu. Un c’era paura ch’ellu biissi troppu ; un bicchjere, due pipate, e po' in casa.
Saveria, a majurella attizzò u focu, s’alzò, pigliò a lumera, s’assicurò ch’ellu c’era abbastanza oliu, a spuni annant’à ziglia, smucò u lucignulu, traï un pezzu di deda chi stava sempre ficcata in la cenera, e accese u lume. Annant’à rata, i topi razzicavanu castagne secche. I zitelli ridia-
nu mustrandusi u jattu chi, stracquatu in lu castagnu, si curava pocu di ciò chi si passava à un pianu supranu.
L’usciu di fora s’aprì e cumparse a mamma cu a tinella in capu. A spunì sopra un ceppu altu, messe u capagnulu ind’a finistrella e disse :
A so' vita s’era passata à lavurà i chjosi di chi n’avia. M’ha dettu ch’ell’avia intuppatu l’armacciu à quattordici anni. A quelli tempi, i zitelli di i povari un cunisicianu scola. Ma c’era a cuscrizione e l’omi à vint’anni si vindianu, e tuccavanu qualchi maranghini da quelli ch’elli rimpiazzavanu. In le famiglie disgraziate ste pezze d’oru eranu una vera furtuna. Si facia sett’anni allora, e, quandu i suldati partianu, u paese sanu l’accumpagnava sin’a u campusantu ind’ella cumincia a teppa. E donne pienghje
nu cume s’elli fussinu morti. Sett’anni, un seculu pa i tinti parenti ! E po' ci vulia à sulcà u mare cu batelli a vele. Un si parlava ca di burrasche, timpeste, annegamenti, battaglie, luntane spedizione, atrocità di mori assaltati da i Francesi, cunquiste di paesi ind’ellu si cuglia l’oru cume qui e castagne. A sera d’una partenza, a casa di u giuvanottu chjamatu era piena di dolu.
Cusì fù quella di ziu Petru Paulu quand’ellu partì.
E nutizie tandu eranu scherse : una lettera custava, ci vulia à falla scrive da un altru, parchè a povera jente un sapia scrive. U pidone passava due volte u mese. E lettere ch’ellu purtava eranu guasi sempre pa' u curatu o pa' u nostru duttore, à l’istessu tempu meru di u paese, e chi nè sapia quante i libri. A famiglia di ziù Petru Paulu stede dunque sett’anni senza vere nutizie. Di tantu in tantu si sintia dì ch’ell’era in Francia in loghi freddi, o ch’ellu si truvava in Africa, à battaglià contru à l’Arabi. Un ghjornu si sparse a nova ch’ell’era sbarcatu in Aiacciu e ch’ellu saria juntu à pedi, in la nuttata. Era una notte cume quella di stasera. Ghjunse in casa soja crosciu primogliu. Si po' dì ch’ellu truvò u paese davant’à l’usciu. Cinque minuti e a casa era piena di jente à ralligrassi. Ghjorni e ghjorni, ci volse à racuntà tuttu ciò ch’ellu avia vistu, fattu e patitu.
E po' a vita paisana u ripigliò in le so' grinfie. Dopu avè purtatu u fucile ripigliò dinò l’armacciu. Pigliò ancu moglie e li nascì in poch’anni una famigliola : tre masci e due femine. L’allivò cum’ellu pobbe. Fece cume l’altri, cume noi tutti. Si travagliava in quella casa. Tra nivulu e sirenu, i zitelli ingrandavanu. Eranu di salute schietta. Ma in stu mondu un si po' esse filice. A so' majurella à si pigliò a campana à l’età di quindici anni. Sta disgrazia era un ben di Diu, quand’ellu si pensa à ciò chi duvia accade dece anni dopu.
Eramu di maghju – o Francè, saraghju statu allora tamantu e tè – quandu, una sera, à l’attrapichjnà, s’intese, in piazza à l’Olmu, una pistulittata, e po' brioni e fromba di jente chi curria pa' le strette. Un c’era ancu stradone. D’ogni porta uscianu l’omi, à via di l’Olmu. Noi altri zitelli, c’eramu accolti sott’à u muru di u chjosu di Paulu Antone. Trimavanu di paurà avà ch’ell’un si sintia più un zittu e chi no' vidimu affacà quatttr’omi. Nè purtavanu unu, Saveriu, u figliolu di ziu Petru Paulu chi vinia d’esse tombu da Natale di l’Acquale. Passonu vicinu à noi : u sangue sguttava d’â firita : ind’ellu cascava, a tarra era taccata di rossu.
Un silenziu di morte. E po' scuppiò, languida e dulurosa, a voce di e campane à murtoriu.
Ziu Petru Paulu e a mugliere travagliavanu in lu fundali. Quand’ell’intesenu a campana, zia Catalina disse :
O Petru Pà, un c’hè nimu di malatu in paese. Allora,
chi saranu ste campane ? una nova disgrazia ? Andemucine.
Fu une notte di pienti, di brioni, in la casa di u mortu. In quella di l’Acquale, une notte di tarrore. Natale avia pigliatu a macchja, u so' colpu fattu. Avia tombu par nulla : una discussione à prupositu di carte. Ma era di sterpa maladetta, razza di prima sangue, ghjataccia senza timor di Diu. Sô tutti spariti. Un ci ferma più ca una femina, maritata in Francia, chi e donne di l’età di vostra mamma un n’hanu mai cunisciutu.
Ma quand’ell’accadi a disgrazia, c’eranu l’omi e stumacuti. Mancu ziù Petru Paulu un trimava. A sapianu da l’altra parte. L’omi eranu sempre dui a dui fora di paese. E po' c’era u banditu. Questu stava à la macchja. Si qualchi volta era statu scupartu, quellu chi l’avia vistu tinia a so' lingua. I fratelli, di notte tempu, li purtavanu pane e cumpane. Par iscansà l’imbuscate pigliavanu strade piene di troncacolli. A notte piatta banditi e brava jente.
Ziù Petru Paulu dipoi a morte di u figliolu durmia raramente in casa soja. C’eranu tandu, in lu nostru rughjone, famiglie di pastori muntagnoli, cu bande di capre chi pasculavanu in lu fiuminale. Natale, parecchje volte era andatu, à l’annuttà, à dumandà alloghju in li piazzili, ma sempre in cumpagnia d’i fratelli. Ziù Petru n’avia avutu a spia.
Era più d’un annu chi Natale avia tombu, un annu chi ziù Petru Paulu li stava addaretu e u baïutava. Un bellu jornu, l’omu ch’ell’aspittava piantò davanti à l’usciu di casa. Era un pastore chi cullava in Niolu c’una mula insumata, e chi bebbe un bicchjere di vinu prima di cuntinuà a so' strada.
Era a stagione ind’ell’affacanu i primi torduli falati da l’alte muntagne ; una jurnata fredda ma chjara dopu una nuttata d’acqua. Poca jente in paese. Cuminciavanu a cascà l’alive nere. Da l’alba à l’Ave Maria, e donne e l’omi cuglianu pa le coste e li fundali. Ziù Petru Paulu m’ha dettu ch’ell’un n'avia mai vistu una jurnata cusì sirena.
Calò a notte, e cun ellu u riposu sopra à quelli chi si stantanu â vita à colpi di fatighe. In casa di ziùu Petru Paulu, c’era fatighe e angoscie.
Dopu cena, quandu i zitelli funu chjnati.
A donna u fighjulò, e calma disse :
Ziù Petru Paulu falò pa u tragone, saltò a ripa di i sciaravuli, si varcò u jargalu sottu à u mulinu, francò a castagneta, e ecculu in la macchja par un andatu caprunu. Tinia a scupetta à l’armu è in puntu : in la stacca falsa avia una pistola carca a cinghjarina.
A tarra era croscia e umbule. U passu di l’omu un si sintia. Sciaccicava foglie merze e baghi maturi. Franchendu un caracutu calcicò un rospu chi sottu à u scarpu, prima di sfiatà, mullò una spezia di fischju stranu e prulungatu. E merule fughjanu briunendu quandi u cannone di a scuppetta impittava in d’una rama d’albitru o di scopa ind’elle stavanu appullate.
Ziù Petru Paulu caminava crosciu d’acqua e di sudore, lampendu colpi d’occhj versu u celu. Era stillatu. A Diana sempre alta. Due ore di mane forse. Un ghjallu cantò, luntanu, luntanu. Ci vulia ch’ellu fussi à la capanna prima ch’ellu fessi jornu. Culà, c’era un lustincu, à sei o sette metri da l’usciu. A l’esce…
Ellu tandu uscia da a macchja. Prima d’imbuccà ind’un valdu di lecce, ci vulia ch’ellu francassi un pezzu di strada piena di pitrigaglia, sapete, à Tarriccia, ind’elle s’appiccianu e due strade, quella chi sbocca da l’umbriccia, e quella chi vene da a sulana. Un puntu tradimintosu : dopu a notte, una certa luce e da ogni parte catagni oscuri ind’elle si ponu piglià e poste sicure. Quand’ellu si va par affare di sangue, ci vole prudenza.
Ghjuntu culà, ziù Petru Paulu s’arrimbò à un monte, aprì arecchje e occhj. Un ciocciu gnangnulava in lu fondu, versu e vigne : u ventu, eramu bocca à mare, suffiava, debule ma jacciatu ; si sintianu cascà e jande annantu a e barrette di u muru vicinu.
E po', tuttu in d’un colpu – quandu ziù Petru Paulu ne parlava tanti anni dopo a so' voce trimava – tuttu in d’un colpu, a macchja, u valdu di lecce e forse ancu e muntagne chi si trovanu in lu circondu, funu come scossi da una forza spavintevule. Urlava u ventu, si turcianu l’arburi. Si saria dettu ch’ell’era a fin di u mondu. U celu, ellu, un n'era cambiatu ; paria ancu più bellu, più carcu di stelle. Ziù Petru Paulu, u spinu contru a petra, i pedi appuntillati à una radica di leccia, a scuppetta annantu à e braccie, fighjulava a stilleria e prigava u Signore. Prigava… e vide parte da u celu una striscia bianca chi
lestra cume l’accendita, vinia in la so' dirizione. Tuttu fu schiaritu, e si scuprinu, cume di jornu, e cose chi Diu ha creatu.
Ziù Petru Paulu sarrò l’occhj e trimò di paura. Quand’ellu l’aprì, una donna, vistuta di biancu, braccie sparte e ch’un tuccava tarra, era davanti à ellu.
- Induva vai, u mè figliolu, disse ‘ssa donna. A so voce era dolce cume u mele. Induva vai stanotte ? E strade un sò sicure e u tradimentu di l’omi è cunisciutu da Diu solu. Volta u me' figliolu, volta in casa toja e cerca di pardunà. Saranu castigati quelli chi ci hannu fattu u male. I castigarà quellu chi c’impara a misericordia. Volta u me figliolu ; sè solu : elli sô quattru e l’aspettanu. L’infernu…
A ste parole un colpu di ventu spalancò u purtilucciu e suffiò u focu di a ziglia. U vecchju missiavu, inturniatu di carrusgiule e carcu di cenera, fighjulò i quattru pufiglioli. Imbarrulavanu l’occhj e li trimavanu e jambe.
- Andate à dorme, ô cari, disse u vechju. A fola è compia.